Pentru că atașamentul reprezintă esența umanității.
Atașamentul este înscris în codul nostru genetic, nu doar al oamenilor ci al tuturor mamiferelor. Reprezintă legătura de esență dintre doua persoane care simt reciproc afecțiune, siguranță, nevoia de a primi și oferi protecție și valorizare. Nu există oameni fără atașament ci doar cu atașament care ”suferă”. Atașamentul e compasul cu ajutorul căruia ne ghidăm acțiunile în viață, dându-ne indicatori despre cât de demni suntem noi de a fi iubiți și cât de mult ne putem baza (sau nu!) pe cei apropiați. Atașamentul sănătos față de o persoană semnificativă se referă la o interdependență, la maturitatea emoțională care ne indică faptul că starea mea de bine e influențată de afecțiunea celuilalt și ceea ce simt și fac eu îl impactează pe cel de lângă mine.
Atașamentul securizat se formează lângă un ”îngrijitor de bază” (de obicei este mama) care poate oferi iubire, siguranță, consecvență în răspunsurile emoționale, care poate oferi spațiul pentru exprimarea oricăror emoții, care poate oferi empatie și alinare. Acest tip de interacțiuni între mamă și copil nu trebuie să fie în 100% din timp, asta ar fi și extrem de dificil, ci în cel puțin 30% dintre interacțiuni. Deci, în 30% din interacțiunile dintre mamă și copil, încă din prima zi de naștere, dacă mama oferă empatie, răspunde nevoilor copilului, îl alină, atunci ea va crea un atașament securizat. Dacă acest tip de îngrijire nu este oferit, atunci copilul va dezvolta un atașament nesigur, care poate fi anxios sau evitant.
Stilurile de atașament de tip evitant, anxios sau dezorganizat sunt tulburări de atașament.
Facts
*Setul de principii pentru Atașament a fost dezvoltat de John Bowlby, rafinat de Mary Ainsworth și alți psihologi în anii ’70. Aceștia au explorat cum stabilește copilul o relație de încredere cu îngrijitorul primar (în general mama).
*Tipul de Atașament și cine suntem se crează în relații.
*Relațiile timpurii stabilesc matricea pe care se vor construi relațiile mai târziu în viață.
*Relația de atașament cu îngrijitorul primar se formează în primii 2 ani de viață ca răspuns la calitatea îngrijirilor pe care le primește copilul.